Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил (читать книги онлайн без txt) 📗

Părintele Rafail. Am primit titlul acesta pe care l-a citat înalt Preasfinţitul nostru, dar eu m-am gândit să vorbesc despre aceste patru noţiuni, să dăm mai multe definiţii: Ce e postul, ce e iertarea, ce înseamnă destin şi ce înseamnă vocaţie. Iar pentru ca să vorbesc despre ele m-am gândit că, în primul rând, trebuie să vorbesc despre Ortodoxie. Că zice "destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie"

De când omul s-a despărţit de Dumnezeu, în Rai — îmi vine să zic: de când "a divorţat" de Făcătorul lui — omul deci, rămânând fără de Dumnezeu, nu a încetat să îşi caute Dumnezeul pierdut şi să îşi caute adevărata sa fiinţă pe care nu şi-o închegase încă Fiindcă Adam, ca să devină

102

ce trebuia să devină, ar fi trebuit să urmeze o cale pe care Dumnezeu, Făcătorul, avea să i-o dezvăluie

Dumnezeu a început într-un fel paradoxal, cu o poruncă ce părea să fie restrictivă: "…iar din acel pom să nu mănânci, pentru că atunci când vei mânca, vei muri!"¹ Restrictivă nu este, fiindcă a mânca spre a muri nu e o împlinire, dar restrictivă în sensul de a nu mânca; fiindcă zic Părinţii că Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape în aproape s-ar fi dus acolo unde dorea să ajungă, unde era vocaţia lui, destinul lui, adică să i se deschidă ochii şi să devină ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, şi mult mai multe. Dar iată că şarpele l-a înşelat.

Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfârşit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfârşit lumea, fiindcă Dumnezeu a mai găsit în vremea aceea pe cineva cu care putea să aibă un dialog, Noe, şi prin Noe a salvat omenirea şi restul zidirii de la pierzania totală.

După Potop vedeţi în Scripturi cum omul se sălbăticise total de la Dumnezeu. Citiţi în primele Cărţi, şi în Cartea Judecătorilor, în ce hal de sălbăticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie să citim în nici o Carte a Scripturii ca să vedem împrejurul nostru, astăzi, în ce hal de sălbăticie am ajuns. Dar să luăm treaptă cu treaptă, toată secvenţa istorică.

în starea de după despărţirea aceasta din prima perioadă a istoriei pământului — Potopul, încheierea acelei primi lumi — omul a rămas despărţit de Dumnezeu, învitregit de soarta lui şi de destinul lui. Dar omul rămâne ce l-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu şi asemănarea (potenţial asemănare, dar chipul nu s-a distrus în om). Şi-acest chip strigă către ale sale; dacă vreţi, în termeni politici moderni, "îşi caută drepturile". Acest chip al lui Dumnezeu îşi caută originea şi destinul. Şi omul, de-a lungul istoriei, caută pe Dumnezeul lui şi îşi caută fiinţa lui

Rezultatul acestei căutări este puzderia de religii care acoperă întregul pământ, de la cele mai primitive, cele mai vădit drăceşti, până la cele mai subţiri, toate care conţin pe de-o parte un adânc de înţelepciune, care reprezintă pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-şi caută originea şi destinul, şi pe de alta tot felul de devieri care reprezintă înrâurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care caută să-şi afirme divinitatea proprie şi caută să subjuge pe om poftelor acelor duhuri.

Amintiţi-vă că unul din Psalmi zice că "Toţi Dumnezeii neamurilor sunt draci",¹ adică duhuri necurate. Şi tot omul caută pe Dumnezeul adevărat, şi tot omul în căutarea lui rătăceşte pe undeva, fiindcă duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai înţelepte şi mai capabile decât bietul om, care alaltăieri sau răsalaltăieri s-a trezit din vecinica lui nefiinţă, şi astăzi vieţuieşte pe pământ: de trei ani, de douăzeci de ani, de şaizeci de ani — dar ce sunt şaizeci de ani de cunoaştere a vieţii în faţa a ceea ce este Viaţa, adică Dumnezeul cel Vecinie? Şi aşa, toate religiile reprezintă un adevăr, şi toate sunt o deviere de la acel Adevăr pe care îl caută omul.

In această tânjire şi — hai să zicem — nevoinţă a omului, Dumnezeu îl întâmpină, în măsura în care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi" Că, în general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" în lumea noastră. Toţi ne-am depărtat, toţi rătăcim, toţi, zice şi Sfântul Pavel, caută ale sale, şi nu ale lui Dumnezeu ² Ei, Dumnezeu găseşte un

104

Noe, mai târziu găseşte pe Avraam In generaţia aceea găseşte două suflete, pe Melhisedec — enigma aceasta de om, care preînchipuie cinul preoţesc unde avea să vină Hristos, Messia, Mântuitorul — şi pe Avraam. Pe Melhisedec îl lăsăm de-o parte din discuţia noastră; el nu are moştenire în istoria aceasta, el arată altceva, altceva-ul pe care toţi îl căutăm, adică vecinicia.

în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate să scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unul: îi numim Proroci, adică oameni înduhovniciţi care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adică fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: "Cine este Dumnezeu cel adevărat⁷"

Această cultură, începând cu Avraam, în care Dumnezeu cultivă în om linia profetică, adică linia omului, o cultură în care Dumnezeu poate să-şi formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, această cultură culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care în lucrarea lui Dumnezeu (şi în puterea lui Dumnezeu) reprezintă o unicitate istorică: Maica Domnului. Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet ("avea cu cine să vorbească"), dar ea a rămas Fecioară: mai presus de orice consideraţie trupească, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de Dumnezeu întâi Dumnezeu, adică prima poruncă a lui Hristos, "Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta, din toată mintea ta, din toată vârtutea ta".¹ Asta este cu precădere cine este Maica Domnului!

Aş spune aşa — vorbesc acuma omeneşte, după înţelegerea mea — că Dumnezeu, ştiind de acest suflet, l-a pus în trup de femeie, şi femeie fiind, dintru aceasta a putut El însuşi să îşi ia trup, aşa cum ştim, şi venind însuşi Dumnezeu în istoria omului pentru prima oară (dar într-un anume sens şi ultima oară), avem pe însuşi Dumnezeu Care ne vorbeşte De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeşte mai cu osebire prin aleşii Lui. Dar totuşi, ca în Psalmul 118, "Spus-au mie călcătorii de lege cuvinte întunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne".² Acuma, nu numai "călcători de lege", dar şi proroci şi sfinţi ai lui Dumnezeu au zis multe şi insuflate, dar alta este totuşi când însuşi Dumnezeu grăieşte despre El însuşi

Mulţi s-au smintit în zilele noastre de diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ Mulţi zic: Parcă alt Dumnezeu vorbeşte în Vechiul, decât în Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeşte în măsura în care putea să vorbească pe de-o parte, cât a putut "prinde" din Dumnezeu blândul Moisi (blând, dar nu uitaţi totuşi cum era legea lui Moisi!), şi cât a putut vorbi prin ceilalţi Proroci, dar şi încă un lucru, cât a putut omenirea să primească, vreo două mii de ani de la Avraam până la venirea Domnului. Şi Dumnezeu cultivă măcar în poporul ales o cultură în care poate veni El, ca să grăiască lucruri