Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил (читать книги онлайн без txt) 📗

Or cuvântul pe care Părintele Rafail ni-1 va spune, şi apoi cuvintele pe care ni le vor spune Părintele Ilie Moldovan, înalt Preasfinţitul Mitropolit Antonie, Preasfinţitul lrineu, Domnul Sorin Dumitrescu — invitaţii noştri din acest Post Mare — toate cuvintele acestea ne vor ajuta încă o dată, din punct de vedere sufletesc, să încercăm să depăşim neputinţa noastră cea de toate zilele. Bine aţi venit la întâlnirea cu Părintele Rafail şi la acest început de conferinţe.

Părintele Rafail: M-am gândit să spun câteva cuvinte despre cuvânt. Poate să încep cu cuvântul Mântuitorului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece».¹

Ce este cuvântul? Noi suntem obişnuiţi să-l înţelegem ca un mod de a face contact unii cu alţii, de a face un schimb de informaţii. Dar vedem în Scriptură altfel de lucruri spuse despre cuvânt. «întru început era Cuvântul şi Cuvântul era către Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul». «Şi Cuvântul trup S-a făcut». «Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, şi a fost lumină». Şi orice a spus Dumnezeu prin cuvânt, s-a făcut. Iarăşi revin la cuvintele Mântuitorului, când a spus: «Cuvintele Mele sunt duh şi ele sunt viaţă».

Ce este cuvântul? Cum să înţelegem? Şi aş vrea să leg acest cuvânt, cu ajutorul Domnului, şi de noţiunea de cultură, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arată că Dumnezeu, când a făcut pe om — dacă mă iertaţi, mă duc un pas mai îndărăt: când a făcut tot ce-a făcut înaintea omului — printr-un singur cuvânt a înfăptuit: Să fie! Când a fost vorba de om, altfel a făcut Dumnezeu pe om S-a sfătuit: «Să facem om în chipul nostru şi-n asemănarea noastră».² Şi înţelegem că omul nu este o făptură ca toate celelalte făpturi. Şi înţelegem aceasta nu din mândria noastră, ci prin cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat Şi vedem cum, prin cuvânt, Dumnezeu continuă să cheme, să ia legătură cu omul. Dumnezeu prin cuvânt îl sfătuieşte pe Adam. Când Adam cade, după ce nelegiuirea cuprinde toată istoria pământului până la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment în istorie când Dumnezeu iarăşi vorbeşte omului, dând prin Prorocul Moisi o lege.

10

Legea aceasta avea două meniri. S-aducă pe om din nelegiuire la o lege — asta o putem înţelege toţi, legea morală — dar să dea şi nişte indicaţii în acea lege despre ce avea să facă Dumnezeu la «sfârşitul vremii», la plinirea vremii mai bine zis. «Plinirea vremii» avea să fie nu un lucru cronologic în primul rând, ci întruparea acelui Cuvânt. Spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Evrei: «Dumnezeu, Care în multe feluri a vorbit părinţilor noştri, în 'sfârşitul vremii' ne-a vorbit prin însuşi Fiul Său».¹ Or acest însuşi Fiul Său se numeşte şi Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu revine acuma să-Şi continue lucrarea de înfăptuire prin «dialogul» pe care îl încheagă cu Omul, mai bine zis îl «reîncheagă», după despărţirea ce se produsese în Rai prin căderea lui Adam. Cuvântul îl putem înţelege ca energie — energie creatoare.

Dar cuvântul omului ce este? Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate să ajungă până la asemănarea lui Dumnezeu, şi cuvântul omului este o energie. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca prin cuvânt de rugăciune să ne apropiem de Dumnezeu. Omul în rugăciune ajunge la starea cuvântului cea mai înaltă, unde cuvântul lui prinde puteri,² în Duhul lui Dumnezeu, să înfăptuiască, oarecum aşa cum şi Dumnezeu a înfăptuit. Omul nu este menit să facă şi el, să creeze o lume; omul este menit să dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină. Aşa înţelegem noi mântuirea.

Cum înţelegem noi mântuirea? In Biserică noi înţelegem mântuirea ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţa Sa. Când omul ajunge la această asemănare deplină cu Dumnezeu, de pildă dacă omul ajunge să trăiască şi în slavă, şi în ocară, şi în ruşine cu aceeaşi neclintită dragoste dumnezeiască, stăm la înălţime. De ce? Fiindcă această neclintire a iubirii nu este parte din alcătuirea psihologică a omului, ci o caracteristică dumnezeiască: Dumnezeu nu poate avea vrăjmaş. Cine poate ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteşte, pentru că nu este nici mărit de slava pe care I-o dăm noi, nu este nici micşorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindcă El este, şi viaţa Lui este vecinică. Dumnezeu este, şi ne cheamă la acest «a fT şi la această asemenea-vecinicie pe care o are El. Stăm la înălţime, într-adevăr, când ajungem la trăirea oricărei virtuţi creştine, înţelese nu într-un sens etic, moral, ci înţelese ca însuşirea energiei care trăieşte în însuşi Dumnezeu.

Şi-aici mă apropii puţin de tema pe care voiam s-o iau: Care este această energie? Este Cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind şi petrecând¹ în om. Dumnezeu prin energia cuvântului încearcă să contacteze pe om. Omul prin cuvântul rugăciunii încearcă să răspundă lui Dumnezeu. Omul îşi arată libertatea lui şi libera lui alegere când răspunde lui Dumnezeu prin rugăciune, când poate să spună „Amin“ lui Dumnezeu, chemării lui Dumnezeu. Dar ceea ce mântuieşte pe om este, iarăşi, nu ceea ce face omul, în neputinţa lui, ci ceea ce face cuvântul lui Dumnezeu sălăşluind în noi

Aş rezuma ceea ce am încercat să spun până acuma, că noi înţelegem cuvântul în sensul lui cel mai adânc, ca o energie; şi aş vrea să înţelegem cu toţii lucrul ăsta, să nu rămânem la nivelul de informaţie a cuvântului. Cuvântul în trăirea duhovnicească este împărtăşire, când Dumnezeu vorbeşte cu omul — cum spune Scriptura — prin însuşi Fiul Său. Dacă băgaţi de seamă diferenţele dintre Vechiul şi Noul Testament, sunt mari diferenţe de cuvânt. Legea „etică“ a Vechiului Testament este să faci asta sau

12

să nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, şi rămânem doar la o oarecare „facere“ relativă. Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu începe să povăţuiască omenirea, învăţătura Lui începe cu „Fericiţi cei curaţi cu inima, că a lor este împărăţia Cerurilor,“ „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia,“¹ şi aşa mai departe. Nu vedem nicăieri pe Mântuitorul poruncind ca de la înălţime, ca unor robi, ci preia şi poruncile Vechiului Testament, zicând: „Aţi auzit că este scris aşa şi aşa, dar Eu spun vouă…“² — şi dă dimensiunea adevărată a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevărată⁹ în Legea Vechiului Legământ ne-a vorbit prin proroc; în Noul — El însuşi. Vechiul a fost o pregătire a omului spre a înţelege puţin pe Dumnezeu. Adică cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu. I-a dat omului la început, să zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Şi prin aceasta omul învaţă să nu mintă, să nu fure şi altele, adică învaţă că Dumnezeu nu ne vrea mincinoşi, ucigaşi şi altele, fiindcă Dumnezeu însuşi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hoţ. Dumnezeu nu este ucigaş.

Dar nu în această etică găsim viaţă, fiindcă ceea ce omul caută, lucrul pentru care însetoşează omul este viaţă, până la urmă. Şi de câte ori auzim în zilele noastre: „Da, dar şi eu vreau să trăiesc“ — şi asta în general ca să ne scuzăm o viaţă libertină. Şi sper să nu vă smintesc spunând că, într-un oarecare sens, omul are dreptate când zice aşa, fiindcă — iau cuvântul Mântuitorului: Omul nu-i făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta e făcută pentru om. Sâmbăta — adică „odihna,“ adică împlinirea

Adică în ce sens are dreptate omul? Omul caută viaţa. Ceva în noi caută, nu ce îşi închipuie omul a fi binele, ci, până la urmă, viaţa o căutăm. Or Scriptura nu vorbeşte de un mai bine sau mai rău, ci peste tot vorbeşte de viaţă.¹ Iar Hristos ne grăieşte cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, „ale vieţii vecinice“² adică, până la urmă, aceea ce voia să ne însufle şi prin Legea Vechiului Legământ, unde se „poticnea,“ pe de-o parte, de desăvârşirea mai mică sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gândului omenesc de a se ridica la o înţelegere duhovnicească mai „subţire,“ mai „înaltă,“ şi, în acest sens, mai adevărată.