Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил (читать книги онлайн без txt) 📗

Dar vorbesc acum de ruşine şi de frică, şi vin la gândul pe care l-am împărtăşit cu Sfinţiile Voastre la început: Cum se face că Dumnezeu îmi îngăduie mie, îmi dă această cinste, sau chiar tolerează ca eu, păcătosul, să intru în lucrarea dumnezeiască mântuitoare a lui Dumnezeu şi să dea pe mâinile mele păcătoase un alt păcătos, pe care trebuie să-l mântuiesc? In primul rând, tocmai fiindcă surit păcătos. Ce ne-a zis Mântuitorul? „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“¹ Adică, după cum spun Părinţii, dacă judeci pe cineva sau osândeşti un frate şi nu te pocăieşti, negreşit vei cădea şi tu în acelaşi păcat, mai curând sau mai târziu. Şi de ce⁹ Am înţeles, din amară experienţă, şi totuşi mă bucur şi mulţumesc Domnului că am înţeles atâta măcar: Ca să mă înveţe Dumnezeu pe mine compătimirea Com-pâtimirea, adică împreună-pătimirea. Dacă eu sunt păcătos, oare nu înţeleg ce înseamnă a fi păcătos⁰ Dacă vorbim de ruşine şi de frică, nu ştiu eu ce e ruşinea, nu ştiu eu ce e frica⁹ Deci trebuie să învăţ eu, păcătosul, şi am toate elementele ca să înţeleg aicea, tocmai păcatul. Şi asta-i taina înţelepciunii!

Există ceea ce am putea numi o sfântă „meşteşugire“, nu împletită cu reaua voinţă a vicleniei, ci cu o gingăşie duhovnicească faţă de sufletul păcătos care, ca chip al lui Dumnezeu, îşi caută mântuirea. Este nevoie de o astfel de „meşteşugire“ care să ia păcatul, şi să-l facă pe păcat să se doboare cu păcatul, precum şi Mântuitorul, nu cu viaţa a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adică păcatul în mine îmi devine un izvor de înţelepciune, un izvor de experienţă cu care pot să mă împărtăşesc cu împreună-păcătos fratele meu, care vine la mine, nicidecum ca să-l judec!

Este însă nevoie de păcat ca să nu-l judec pe frate⁷ Nu-i nevoie, că altfel Maica Domnului ar fi cea mai mică dintre sfinţi şi Dumnezeu ar fi neputincios Nu-i nevoie de păcat ca să mă pot împărtăşi cu fratele meu — nu păcătos să mă împărtăşesc, ci să mă împărtăşesc cu firea fratelui meu şi cu sufletul lui. Nu-i nevoie de păcat ca să am înţelepciunea să ştiu ce e păcatul, dar dacă nu am ştiut pe altă cale, măcar păcatul să-l întrebuinţez spre zidirea aproapelui şi a mea. Uitaţi-vă la cei doi fraţi, fiul risipitor şi fratele lui. La sfârşitul poveştii ştim că fiul risipitor nu numai că e mântuit: cine îl va mai amăgi acum pe fiul risipitor cu bani, cu plăceri sau cu altceva⁹ Nimeni! Dar fratele lui este neîncercat încă; a trăit corect exterior, dar lăuntric se vede că are ceva găunos în sufletul lui, că este prins de zavistie, de pizmă pentru frate,?n loc să fie bucuros şi cu dragoste. Nu ştie să com-pătimească, vede un frate care „a risipit avuţia tatălui meu, şi uite acuma tatăl îi dă mai mult decât mie'“ Şi când tatăl îi spune: „Ce se întâmplă cu tine, fiule⁹“, îi răspunde „Ei cum, fiul tău ăsta vine înapoi, care şi-a risipit viaţa cu desfrânatele⁹“ Şi

60

tatăl îi spune: „Fiule, fratele tău acesta…“ — adică compătimire („împreună-fratele“ tău)

Ce a făcut fratele fiului risipitor⁹ De ce nu s-a dus să întrebe pe tatăl: „Tată, ce înseamnă asta⁹“ Nu avea dragoste pentru tatăl, sau încredere, aşa cum fiul risipitor avusese încredere când căzuse mai jos decât toate: „Mă voi întoarce către tatăl meu. Cum⁹ Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar o să-i spun: Argat îţi sunt; decât să lucrez ăstuia, ţie îţi voi lucra, şi dă-mi plata mea, şi îţi voi mulţumi din toată inima“. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor şi îl trage de limbă: „Ce s-a întâmplat?“ „A“, zice, „frate-tu a venit înapoi teafăr“. Ce ştie slujitorul despre acela⁹ Tatăl este cel care are gingăşia şi durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul căruia i-a dat liber avuţia, ştiind cine este, şi totuşi l-a lăsat. Acel tată este însuşi Dumnezeu, cu Adam. Şi tatăl, prin gingăşia şi dragostea lui, a putut să nască în acel fiu risipitor încredere la sfârşitul rătăcirii lui, ca să vină către tatăl şi să ceară mântuire. Şi iată ce mântuire i-a dat, că el venea ca argat, şi acum tatăl l-a făcut mai presus decât toţi, că îi dă şi cunună, şi inel, şi aşa mai departe.

Dacă fratele fiului risipitor s-ar fi dus la tatăl, tatăl i-ar fi spus nu că „a venit teafăr şi ne bucurăm“, aşa cum a spus servitorul. Servitorul numai asta vedea, numai asta înţelegea; tatăl i-ar fi spus: „Fiule, in primul rând, n-ai de ce să fii gelos. Tu întotdeauna cu mine eşti, şi nu numai viţelul cel îngrăşat, ci tot ce este al meu, al tău este“. Şi Părintele Sofronie adăuga: „Aici este Dumnezeu care vorbeşte lui Adam: 'Tot ce este al meu este al tău' — nu ca Irod, care a făgăduit până la jumătate din împărăţie. Dumnezeu făgăduieşte toată împărăţia şi pe El însuşi lui Adam“ Şi zice: „Fratele tău nu atâta că a venit teafăr, dar că era pierdut şi s-a găsit, că era mort şi a înviat!“ Vedeţi care este gingăşia dragostei părinteşti! Nu ca a robului.

Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi, şi nu robi. Să fim păstori buni, şi nu „năimiţi“, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre.

Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, haideţi prin „sfânta meşteşugire“ să punem întru zidire experienţa noastră nefericită, întru zidirea noastră şi a aproapelui Nu ştim noi ce este ruşinea⁹ Nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduind acestui suflet să se dezbrace ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu, şi ca sufletului acestuia gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm urâţit, gol, ruşinat.

Şi în gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi poate să se dezvăluie fără frică, fără pericol Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în felul acesta, este în mâinile noastre — un dumnezeu în facere este in mâinile noastre.

Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinta noastră? Şi asta mă duce la încă o temă, cu care mă apropii de concluzie, un cuvânt pe care I-am auzit în rugăciunea de la Maslu, cuvânt luat de la loil 2, 13. în Molitfelnicele româneşti se zice: „Dumnezeu căruia îţi pare rău de păcatele noastre“. Şi-mi vine să pronunţ „anatema“ acestei traduceri! în Biblia greacă şi în Biblia slavonă, în toate Molitfelnicele greceşti şi slavone zice, pe greceşte: o ubtocvooov, „Cela ce te pocăieşti pentru păcatele noastre“ Tu eşti Dumnezeu Carele Ie pocăieşti pentru păcatele noastre. Şi pe slavonă la fel: kăiaisia De ce zic un cuvânt aşa de îndrăzneţ şi urâcios ca „anatema“⁹ O întreagă lucrare se sminteşte printr-un singur cuvânt.

62

Ce este pocăinţa⁹ Un act moral⁹ Şi cum, printr-un act moral, primim Duh vecinie.' Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii — o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului — şi v-aş putea aduce mii de citate din Biblie — este Dumnezeu Care Se pocăieşte în mine, Care, nepâcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. Şi noi, duhovnicii, dacă nu înţelegem această taină, vom călca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingaş, cel mai delicat. Că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie, nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte spre smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei Dacă nu înţelegem lucrul acesta, într-adevăr degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omenească, vom încerca să facem un om mai bun, o societate mai dreaptă, să îndreptăm istoria puţin, şi vom da faliment. Dacă vom înţelege lucrul acesta şi în acest duh, vom merge înainte în duhovnicia noastră, vom face lucrare dumnezeiască şi ne vom putea permite să uităm cele ale pământului, şi istoria, şi etnia, şi morala, şi „îmbunătăţirea,' căci toate se vor săvârşi izvorând din duh. Şi deşi sunt zeci de gânduri ce îmi vin încă în inimă, poate cu asta închei.